O dată cu sofiștii, gândirea atinsese o culme aproape amețitoare prin puterea de abstracție care stătea la baza întregii activități filozofice din vremea aceea, și sofistica, în genere, izbutise să desprindă caracterul formal al gândirii de toată activitatea propriu-zisă de cunoaștere a minții omenești.
Faptul că activitatea gândirii nu se mai aplica, pentru sofiști, la prinderea realitații, la cunoașterea adevărului – deoarece pentru ei acest adevăr nu exista propriu-zis – , a făcut ca principala lor preocupare să fie de a descoperi mai ales meștesugul de transmitere sau impunere a unei anumite afirmații. Procesul acesta de gândire nu mai exista, pentru ei, ca un proces de însușire a unui conținut obiectiv, real, ci, pur și simplu, ca o activitate formală, care nu era condiționată de anumite realități, ci crea ea însăși aceste realități.
Adică, ceea ce exprim este indiferent: nimic nu este adevărat și totul este adevărat. Important este cum izbutesc eu sa impun o afirmație a mea, deci care este structura formală a judecății mele. Cu sofiștii se desprinsese, prin urmare, elementul formal de elementul material de gândire și se ajunsese la un moment unic pentru istoria spiritului omenesc. Un moment unic, pentru că materialul logic exista pur, adică desprins de orice alte preocupări decât cea formală. Din nefericire, aceste rezultate, din punctul de vedere al cercetărilor logice, obținute de către sofiști, nu au fost întrebuințate ca atare.
Ceea ce urmăreau sofiștii propriu-zis nu era cunoașterea critică a gândirii formale, ci altceva; era câștigarea unor rețete cu ajutorul cărora filozoful sau retorul, în cazul special, caută să-si impună părerea lui. Deci sofistica era, în esența ei, o artă, nu o considerare științifică a realitații. Si, tocmai pentru că era o artă, accentul fundamental cădea pe rețeta practică. Insă această rețetă practică, oricărui om de buna credința și oricărui om care avea necesitatea să creadă în ceva precis, în ceva fix, îi repugna, pentru că un om deștept fără îndoială că este amuzat de această artă prin care se poate dovedi orice, oricând; un om cinstit însa cauta în activitatea lui altceva decât îndemânare și vorbărie.
Sofistica avea ceva contradictoriu în ea. Ea spunea: mie îmi este necesar să dovedesc orice; nimic nu este, de fapt, adevărat; deci, dacă nu este nimic adevărat și dacă adevarul este relativ, eu pot sa dovedesc orice, și-mi este necesar să dovedesc orice. Sofistica punea un fel de artă care se sprijinea pe relativism în serviciul totuși al unei realități absolute, căci acela care voia să dovedească orice era el însusi o ființa unitară. Aici era contradicția fundamentală a întregii activitați sofistice.
Reacția a venit, în primul rând, cu Socrate; totuși, această reacție are la bază o necesitate metafizică, nu una logica. Anume, față de instabilitatea, față de relativismul sofisticii, se afirma o anumită realitate absolută, definitivă și exactă. Așadar, tot ce urmează în gândirea greacă năzuiește către unul și același lucru: să desprindă din realitate nu atât răscrucile procesului de cunoaștere, cât, mai ales, puncte stabile.
Socrate nu vine însă la un moment în care gândirea critică nu exista, cum au fost de pilda ionienii peste eleați; ci activitatea sofistica făcuse examenul critic al procesului de cunoaștere, adică luase față de conștiința omenească o atitudine critică. Sofiștii erau conștienți de procesul de cunoaștere care se întâmplă în noi. Nu mai era, prin urmare, atitudinea aceea a omului naiv, care judecă asupra realitații brute. Sofiștii făcusera acest pas foarte însemnat în gândirea omenească: luaseră cunoștinta de activitatea de gândire a omului.
Când Socrate era împins mai mult de necesități metafizice să ia poziție împotriva sofiștilor, el avea in conținutul conștiinței acest pas înfăptuit de către sofistică, adică luarea de conștiință a procesului de gândire. Procesul era, în momentul acesta, un fapt natural, care putea să fie studiat exact în același fel în care puteau să fie studiate celelalte fapte naturale din lumea fizică. Exista, cu alte cuvinte, cunoștința reflectată.
Prin urmare, când Socrate și-a pus problema realitații sau problema existențelor, stabilea un punct de reper și orientare. El nu și-a pus problema cum și-o puneau ionienii sau filozofii de la începutul gândirii grecești; si-a pus-o altfel. Că trebuie să existe ceva în realitate, era un lucru de care el nu se îndoia. Problema care se punea, pentru el, era: cum ajung la ceea ce există în realitate. Problema era propriu-zis de filozofie: nu de filozofie și știință, cum era pentru începuturile vremii grecești, nu de formalistică, cum era pentru sofiști, ci o problemă de filozofie care ținea pe de o parte de teoria cunoașterii și de logică, iar, pe de altă parte, de metafizică.
Problema care se punea pentru Socrate era, în chip precis, descoperirea elementelor de permanență din gândirea noastră. Ceea ce-l interesa pe el, prin urmare, nu era procesul de gândire, ci materialul consciențial al gândirii, sau materialul de ordine ideală al gândirii.
Socrate întrebuința, cu școlarii lui, o metodă a convorbirilor. Aceasta metodă consta în a pune întrebări și a forța raspunsul. Intrebările erau însa de așa natură, încât nu se putea să se dea alt răspuns decât acela pe care-l voia Socrate. Aceasta înseamnă că dialogurile nu erau propriu-zis o convorbire între doi oameni. Ceea ce citim noi în dialogurile acestea dintre Socrate și alții nu este propriu-zis o discuție, ci este un fel special de a forța pe interlocutor să asculte ceea ce îi spui, adica: „Fiți bun și urmariți-mă în raționamentul meu, în ceea ce am să-ți spun eu.” Aceasta însemnează dialogul socratic.
La Platon, metoda se schimbă: dialogurile sunt diferite de cele socratice. Există această maieutică socratică ? Socrate spunea că scoate adevarul din gura adversarului cum scoate moașa copilul din pântecele mamei.
In ce consta argumentarea ?
Sunt unii oameni care pun dialectica în sarcina lui Socrate, ceea ce nu este îndreptățit. Ce face propriu-zis Socrate ? El restrânge cercul, face o afirmație largă și, prin afirmații succesive, introduce propoziții din ce in ce mai restrânse, restrângand mereu cercul realității asupra căreia s-a făcut afirmația și ajungând la o data ultimă, pentru care are o formă echivalentă, expresivă.
Adică, ce face Socrate ? Definește. Toată operația aceasta, pe care o numește arta moșitului în filosofie, consta în a defini. Foarte interesant și bine de reținut, pentru că definiția este tocmai operația corelativă a ceea ce numim noi „concept”. Prin definiție ajungem la concept.
Un concept este ceea ce știm noi într-un anumit fel. Noi cădem de acord cu toții că anume lucru se definește în cutare fel; rezultatul acestei definiții este o realitate de ordine consciențiala, asupra căreia cădem de acord cu toții, în momentul în care are loc discuția. Este aceasta suficient ? Vedeți, consensul asupra unei afirmații creează un fel de obiectivitate a acelei afirmații, însa nu creează o obiectivitate absolută.
Dacă am pleca de la lucrurile supuse principiului idividuației, care, cu un termen scolastic, se enunța hic et nunc (adică lucrul acesta, în momentul de față), evident consensul creeaza o lume obiectivă; dar lumea aceasta obiectivă este condiționată de timp și spațiu, de răscrucea la care s-ar întalni timpul și spațiul. Ce mă asigură însă pe mine că un acord stabilit între doi sau toți oamenii, în momentul de față, mai exista și după ce s-a trecut de acest moment ? Adică, întrebarea la care răspundea, propriu-zis, Socrate, suna: obiectivitatea aceasta care rezulta din consensul nostru asupra unei afirmații este ea condiționată de consensul nostru, sau consensul nostru este forțat de existența obiectivă a acelei afirmații ?
Existența obiectivă a unui concept nu se garantează însa decât într-un singur fel: prin afirmarea identității acelui obiect în toate timpurile și în toate locurile; adică orice s-ar întâmpla, orice am crede noi, care traim în contingent, conceptul asupra căruia am căzut are o realitate obiectivă, întotdeauna aceeași. Prin urmare, dacă noi nu vedem întotdeauna același lucru, nu lucrul este de vină, ci noi suntem de vină. Ce făcea Socrate ? Răsturna cu totul problema sofiștilor. Sofiștii așezaseră centrul de greutate în conștiința individuală. Socrate, dimpotrivăă, aruncă centrul de greutate afară din conștiința individuală, în lumea obiectivă, și, dacă eu nu pot să afirm același lucru despre același obiect, nu obiectul este de vină, ci eu sunt de vină.
Ordinea gândirii lui Socrate este metafizică, punctul de plecare este metafizic, și anume consta în necesitatea de a descoperi un conținut , pentru a pune un fel de zăgaz acestei prăvaliri generale în care pornise întreaga activitate omenească, prin sofistică. Deși acest punct de plecare este metafizic, punerea în problemă este logică, pentru că ceea ce caută Socrate este consensul asupra afirmațiilor noastre, și, pentru ca să ajungă la consens, el caută anumite constante. Constantele acestea logice sunt conceptele.
De aceea, problemele fundamentale pe are le punea filosofia lui Socrate sunt: problema definiției, problema conceptului, problema garanției conceptului și problema principiului identității.
Toată logica socratica se învârtește în jurul problemei conceptului, pe care voia s-o stabilească. Stabilirea acestei probleme a conceptului nu se întâmplă însa decât mai târziu, cu Platon.
Nae Ionescu,
Reacția antisofistică: logica socratică
ORIZONT ALTERNATIV 