Logica socratica

450px-Sanzio_01

O dată cu sofiștii, gândirea atinsese o culme aproape amețitoare prin puterea de abstracție care stătea la baza întregii activități filozofice din vremea aceea, și sofistica, în genere, izbutise să desprindă caracterul formal al gândirii de toată activitatea propriu-zisă de cunoaștere a minții omenești.

Faptul că activitatea gândirii nu se mai aplica, pentru sofiști, la prinderea realitații, la cunoașterea adevărului  – deoarece pentru ei acest adevăr nu exista propriu-zis  – , a făcut ca principala lor preocupare să fie de a descoperi mai ales meștesugul de transmitere sau impunere a unei anumite afirmații. Procesul acesta de gândire nu mai exista, pentru ei, ca un proces de însușire a unui conținut obiectiv, real, ci, pur și simplu, ca o activitate formală, care nu era condiționată de anumite realități, ci crea ea însăși aceste realități.

Adică, ceea ce exprim este indiferent: nimic nu este adevărat și totul este adevărat. Important este cum izbutesc eu sa impun o afirmație a mea, deci care este structura formală a judecății mele. Cu sofiștii se desprinsese, prin urmare, elementul formal de elementul material de gândire și se ajunsese la un moment unic pentru istoria spiritului omenesc. Un moment unic, pentru că materialul logic exista pur, adică desprins de orice alte preocupări decât cea formală. Din nefericire, aceste rezultate, din punctul de vedere al cercetărilor logice, obținute de către sofiști, nu au fost întrebuințate ca atare.

Ceea ce urmăreau sofiștii propriu-zis nu era cunoașterea critică a gândirii formale, ci altceva; era câștigarea unor rețete cu ajutorul cărora filozoful sau retorul, în cazul special, caută să-si impună părerea lui. Deci sofistica era, în esența ei, o artă, nu o considerare științifică a realitații. Si, tocmai pentru că era o artă, accentul fundamental cădea pe rețeta practică. Insă această rețetă practică, oricărui om de buna credința și oricărui om care avea necesitatea să creadă în ceva precis, în ceva fix, îi repugna, pentru că un om deștept fără îndoială că este amuzat de această artă prin care se poate dovedi orice, oricând; un om cinstit însa cauta în activitatea lui altceva decât îndemânare și vorbărie.

Sofistica avea ceva contradictoriu în ea. Ea spunea: mie îmi este necesar să dovedesc orice; nimic nu este, de fapt, adevărat; deci, dacă nu este nimic adevărat și dacă adevarul este relativ, eu pot sa dovedesc orice, și-mi este necesar să dovedesc orice. Sofistica punea un fel de artă care se sprijinea pe relativism în serviciul totuși al unei realități absolute, căci acela care voia să dovedească orice era el însusi o ființa unitară. Aici era contradicția fundamentală a întregii activitați sofistice.

statuia-filozofului-grec-socrate
Socrate 470 – 399 i.e.n   filosof antic grec

Reacția a venit, în primul rând, cu Socrate; totuși, această reacție are la bază o necesitate metafizică, nu una logica. Anume, față de instabilitatea, față de relativismul sofisticii, se afirma o anumită realitate absolută, definitivă și exactă. Așadar, tot ce urmează în gândirea greacă năzuiește către unul și același lucru: să desprindă din realitate nu atât răscrucile procesului de cunoaștere, cât, mai ales, puncte stabile.

Socrate nu vine însă la un moment în care gândirea critică nu exista, cum au fost de pilda ionienii peste eleați; ci activitatea sofistica făcuse examenul critic al procesului de cunoaștere, adică luase față de conștiința omenească o atitudine critică. Sofiștii erau conștienți de procesul de cunoaștere care se întâmplă în noi. Nu mai era, prin urmare, atitudinea aceea a omului naiv, care judecă asupra realitații brute. Sofiștii făcusera acest pas foarte însemnat în gândirea omenească: luaseră cunoștinta de activitatea de gândire a omului.

Când Socrate era împins mai mult de necesități metafizice să ia poziție împotriva sofiștilor, el avea in conținutul conștiinței acest pas înfăptuit de către sofistică, adică luarea de conștiință a procesului de gândire. Procesul era, în momentul acesta, un fapt natural, care putea să fie studiat exact în același fel în care puteau să fie studiate celelalte fapte naturale din lumea fizică. Exista, cu alte cuvinte, cunoștința reflectată.

Prin urmare, când Socrate și-a pus problema realitații sau problema existențelor, stabilea un punct de reper și orientare. El nu și-a pus problema cum și-o puneau ionienii sau filozofii de la începutul gândirii grecești; si-a pus-o altfel. Că trebuie să existe ceva în realitate, era un lucru de care el nu se îndoia. Problema care se punea, pentru el, era: cum ajung la ceea ce există în realitate. Problema era propriu-zis de filozofie: nu de filozofie și știință, cum era pentru începuturile vremii grecești, nu de formalistică, cum era pentru sofiști, ci o problemă de filozofie care ținea pe de o parte de teoria cunoașterii și de logică, iar, pe de altă parte, de metafizică.

Problema care se punea pentru Socrate era, în chip precis, descoperirea elementelor de permanență din gândirea noastră. Ceea ce-l interesa pe el, prin urmare, nu era procesul de gândire, ci materialul consciențial al gândirii, sau materialul de ordine ideală al gândirii.

Socrate întrebuința, cu școlarii lui, o metodă a convorbirilor. Aceasta metodă consta în a pune întrebări și a forța raspunsul. Intrebările erau însa de așa natură, încât nu se putea să se dea alt răspuns decât acela pe care-l voia Socrate. Aceasta înseamnă că dialogurile nu erau propriu-zis o convorbire între doi oameni. Ceea ce citim noi în dialogurile acestea dintre Socrate și alții nu este propriu-zis o discuție, ci este un fel special de a forța pe interlocutor să asculte ceea ce îi spui, adica: „Fiți bun și urmariți-mă în raționamentul meu, în ceea ce am să-ți spun eu.” Aceasta însemnează dialogul socratic.

Artgate_Fondazione_Cariplo_-_Canova_Antonio,_Socrate_congeda_la_propria_famiglia

La Platon, metoda se schimbă: dialogurile sunt diferite de cele socratice. Există această maieutică socratică ? Socrate spunea că scoate adevarul din gura adversarului cum scoate moașa copilul din pântecele mamei.

In ce consta argumentarea ?

Sunt unii oameni care pun dialectica în sarcina lui Socrate, ceea ce nu este îndreptățit. Ce face propriu-zis Socrate ? El restrânge cercul, face o afirmație largă și, prin afirmații succesive, introduce propoziții din ce in ce mai restrânse, restrângand mereu cercul realității asupra căreia s-a făcut afirmația și ajungând la o data ultimă, pentru care are o formă echivalentă, expresivă.

Adică, ce face Socrate ? Definește. Toată operația aceasta, pe care o numește arta moșitului în filosofie, consta în a defini. Foarte interesant și bine de reținut, pentru că definiția este tocmai operația corelativă a ceea ce numim noi  „concept”. Prin definiție ajungem la concept.

Un concept este ceea ce știm noi într-un anumit fel. Noi cădem de acord cu toții că anume lucru se definește în cutare fel; rezultatul acestei definiții este o realitate de ordine consciențiala, asupra căreia cădem de acord cu toții, în momentul în care are loc discuția. Este aceasta suficient ? Vedeți, consensul asupra unei afirmații creează un fel de obiectivitate a acelei afirmații, însa nu creează o obiectivitate absolută.

Dacă am pleca de la lucrurile supuse principiului idividuației, care, cu un termen scolastic, se enunța hic et nunc (adică lucrul acesta, în momentul de față), evident consensul creeaza o lume obiectivă; dar lumea aceasta obiectivă este condiționată de timp și spațiu, de răscrucea la care s-ar întalni timpul și spațiul. Ce mă asigură însă pe mine că un acord stabilit între doi sau toți oamenii, în momentul de față, mai exista și după ce s-a trecut de acest moment ? Adică, întrebarea la care răspundea, propriu-zis, Socrate, suna: obiectivitatea aceasta care rezulta din consensul nostru asupra unei afirmații  este ea condiționată de consensul nostru, sau consensul nostru este forțat de existența obiectivă a acelei afirmații ?

Existența obiectivă a unui concept nu se garantează însa decât într-un singur fel: prin afirmarea identității acelui obiect în toate timpurile și în toate locurile; adică orice s-ar întâmpla, orice am crede noi, care traim în contingent, conceptul asupra căruia am căzut are o realitate obiectivă, întotdeauna aceeași. Prin urmare, dacă noi nu vedem întotdeauna același lucru, nu lucrul este de vină, ci noi suntem de vină. Ce făcea Socrate ? Răsturna cu totul problema sofiștilor. Sofiștii așezaseră centrul de greutate în conștiința individuală. Socrate, dimpotrivăă, aruncă centrul de greutate afară din conștiința individuală, în lumea obiectivă, și, dacă eu nu pot să afirm același lucru despre același obiect, nu obiectul este de vină, ci eu sunt de vină.

David_-_The_Death_of_Socrates
Moartea lui Socrate, tablou pictat de Jacques-Louis David, 1787

Ordinea gândirii lui Socrate este metafizică, punctul de plecare este metafizic, și anume consta în necesitatea de a descoperi un conținut , pentru a pune un fel de zăgaz acestei prăvaliri generale în care pornise întreaga activitate omenească, prin sofistică. Deși acest punct de plecare este metafizic, punerea în problemă este logică, pentru că ceea ce caută Socrate este consensul asupra afirmațiilor noastre, și, pentru ca să ajungă la consens, el caută anumite constante. Constantele acestea logice sunt conceptele.

De aceea, problemele fundamentale pe are le punea filosofia lui Socrate sunt: problema definiției, problema conceptului, problema garanției conceptului șproblema principiului identității.

Toată logica socratica se învârtește în jurul problemei conceptului, pe care voia s-o stabilească. Stabilirea acestei probleme a conceptului nu se întâmplă însa decât mai târziu, cu Platon.

Nae Ionescu,

Reacția antisofistică: logica socratică

 

Liberul arbitru

sabin-balasa-freedom-in-the-aquarium
Saibin Balasa – Libertate in acvariu

Contradictia dintre existenta unor constrangeri de neocolit, impuse de autoritatea divina, si libertatea umana – contradictie rezolvata de stoici prin apelul la stapanirea dorintelor si la evitarea conflictului dintre acestea si necesitatea celor dictate de zei sau destin -, va ramane o problema si pentru gandirea filosofica a epocilor urmatoare. Crestinismul va avea si el de infruntat aceasta problema. Pe de alta parte, acceptand autoritatea divina  – adica atotputernicia lui D-zeu – gandirea crestina accentua asupra constrangerilor carora oamenii trebuie sa se supuna. Totusi, ea nu putea sa nu recunoasca acestora un anumit grad de libertate, caci daca omul nu ar fi cat de putin liber, tot ceea ce face el fiind dictat de D-zeu, atunci el nu ar mai putea fi facut raspunzator de faptele sale. Chiar faptele rele comise de oameni ar fi rezultatul dictatului divin, ceea ce este de doua ori inacceptabil. O data, pentru ca este de neconceput ca D-zeu sa fie izvorul raului in lume, n-ar mai avea nici un sens: de vreme ce nu omul hotaraste ceea ce va face, la ce bun sa i se spuna mereu ce este bine, ce trebuie sa faca si cum trebuie sa se comporte ?

D-zeu si raspunderea omeneasca

Fireste, nimeni nu va putea nega ca ideea existentei unui D-zeu personal atotputernic, drept si bun, care poate oferi omului consolare, ajutor si calauza; totodata, gratie simplitatii sale, ea este accesibila si spiritelor celor mai neevoluate.

Pe de alta parte, aceasta idee sufera de carente decisive, care au fost dureros resimtite chiar de la inceputul istoriei. Este vorba de faptul ca, daca aceasta fiinta este atotputernica, atunci tot ce se petrece in lume, inclusiv orice actiune umana, orice gand uman, orice sentiment si orice aspiratie umana sunt de asemenea opera ei; cum ne-ar mai putea trece prin cap, in acest caz, sa-i facem pe oameni raspunzatori pentru faptele si gandurile lor in fata unei asemenea fiinte atotputernice ? Dand pedepse si recompense, ea ar pronunta, intr-o anumita masura, verdicte privitor la propriile sale fapte. Cum s-ar impaca aceasta cu bunatatea si dreptatea ce i se atribuie ? (A. Einstein, Stiinta si religie)

liberul_arbitru_1

Incercand sa raspunda la intrebari similare, crestinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru. Conform acesteia, D-zeu nu numai ca l-a creat pe om, asa cum a creat intreaga lume, dar l-a si inzestrat cu liber arbitru (capacitatea de a alege intre bine si rau, capacitatea de a se conduce singur) si cu ratiune – insusiri pe care restul fiintelor din univers nu le au. Cum remarca Toma din Aquino,  „omul inzestrat cu liber arbitru, altfel sfaturile, indemnurile, poruncile, interzicerile, rasplata si pedeapsa ar fi in van”.

Numai obiectele neinsufletite si fiintele lipsite de ratiune sunt conduse de constrangerile impuse de porunca divina; omului insa D-zeu nu-i porunceste, nu-i dicteaza tot ceea ce trebuie sa faca, ci doar ii daruieste sfaturi si indemnuri. In viziunea crestina, raportul dintre om si D-zeu nu mai este un raport asemanator celui dintre sclav si stapan, ci unul asemanator celui dintre fiu si parinte.

Plin de dragostea parinteasca, D-zeu il sfatuieste si indeamna pe om, fara a-l obliga, sa faca ceea ce trebuie sa faca. Aceasta nu inseamna ca n-ar putea sa-l oblige; fiind atotputernic si atotstiutor, D-zeu – Tatal are forta de a-l determina pe om sa mearga totdeauna pe drumul cel bun. Daca insa ar folosi-o, el ar face din om o simpla unealta a vointei sale, rapindu-i orice sansa de a cauta si descoperi binele,  de a se feri de rau, de a progresa moral si de a-si afirma calitatile si posibilitatile. Or, D-zeu nu vrea sa-l coboare astfel pe om la nivelul celorlalte vietuitoare; el tine sa-i ofere acestuia marea sansa de a arata cine este, ce vrea cu adevarat si ce poate face in realitate, precum si ce poate deveni, de ce progrese este capabil.

Ca urmare, doctrina liberului arbitru, departe de reprezenta contradictia dintre libertatea umana si atotputernicia divina, ilustreaza armonia dintre cea dintai si generozitatea, bunatatea divina, iubirea parinteasca a divinitatii pentru om.

Omul si Dumnezeu

Toate celelalte fiinte se supun poruncii divine ca unei necesitati. Sa luam de exemplu cerul: el respecta porunca stapanului sau si nu se deplaseaza niciodata de la locul desemnat lui; apoi Soarele: el savarseste miscarea fixata lui, nu se abate de la drumul sau, ci se supune stapanului sau dintr-un fel de necesitate. Pamantul, la fel, este supus legilor care i-au fost fixate. In felul acesta si celelalte creaturi se supun in mod necesar creatorului lor. Nici una dintre ele nu poate face altceva decat lucrarea pentru care a fost creata.

Din aceasta cauza, noi ne laudam ca se supun stapanului lor si nici una dintre ele nu spera intr-un viitor mai bun, pentru ca n-a respectat, impotriva vointei ei, poruncile. Omul insa a primit puterea de a-si stapani firea si a se supune cui ii place. Eu zic ca acest dar i-a fost oferit omului in vederea obtinerii unor daruri si mai mari, anume pentru a se face vrednic sa primeasca din partea lui D-zeu ceva in plus fata de ceea ce are acum.

Caci omul – zic eu – n-a fost facut asa in detrimentul sau, ci in vederea unor daruri si mai mari. aceasta este urmarea supunerii sale. Daca ar fi fost creat asemenea elementelor sau fiintelor care slujesc lui D-zeu in virtutea necesitatii, el n-ar fi putut primi rasplata meritata de propria sa alegere, ci ar fi fost ca un instrument in mana creatorului… ar fi primit pentru faptele sale reprosuri pe nedrept, pentru ca in realitate altcineva ar fi fost autorul lor.

capela sixtina

Omul n-ar fi tintit ceva mai bun pentru ca n-ar fi cunoscut nimic altceva in afara rostului firesc al existentei sale. Prin urmare, eu zic ca D-zeu, vrand sa cinsteasca pe om, l-a inzestrat cu facultatea de a cunoaste bunurile superioare si de a putea face ce vrea, apoi l-a indemnat sa savarseasca binele fara sa-l lipseasca de liberul arbitru, ci numai indicandu-i aceasta cale.  Desi a primit indemnul si chiar porunca lui D-zeu sa faca binele, el poate sa faca ceea ce vrea.

Pentru ca D-zeu n-a facut darul sau  – ce consta in nestricaciunea vesnica –  in chip arbitrar. Daca acela care primea acest dar nu ar fi avut atat posibilitatea de a se supune poruncii lui D-zeu, cat si pe aceea de a nu i se supune, darul divin nu ar mai fi fost facut corect pentru ca n-ar mai fi rasplatit un merit. Ce deosebire ar mai fi intre fapte daca omul n-ar avea posibilitatea sa faca atat binele, cat si raul ?

Eu zic ca omul s-a nascut liber, ca raul n-a preexistat si ca omul n-a primit de la acesta puterea de a savarsi rele. Omul a avut de la inceput puterea de a se supune sau nu voii lui D-zeu. Aceasta putere se numea liberul arbitru. (Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru)

Nu exista destin

Cei care afirma ca omul nu este liber si zic ca este condus de legile implacabile ale destinului se fac vinovati fata de D-zeu Insusi, pe care-L considera autorul relelor venite peste oameni. Caci daca El conduce miscarea stelelor si carmuieste intreg universul, iar stelele, in virtutea unei puteri deosebite, antreneaza pe oameni atat la bine cat si la rau, inseamna ca D-zeu este autorul si cauza relelor. Dar D-zeu nu poate fi cauza raului nimanui. Prin urmare, nu exista destin. (Metodiu de Olimp, Banchetul)

Liberul arbitru si culpabilizarea

Azi nu mai avem nici o mila pentru conceptul de  „liber arbitru”: stim prea bine ce este el de fapt  – cel mai ticalos dintre toate artificiile teologilor, menit sa faca omenirea  „raspunzatoare” in sensul lor, adica dependenta de ei. Aici eu nu fac altceva decat sa furnizez psihologia oricarei actiuni de a  „face raspunzator”.

Oriunde se cauta responsabilitati, ceea ce actioneaza este de obicei instinctul de a vrea sa judeci si sa pedepsesti  (…);  doctrina liberului arbitru a fost inventata in esenta pentru scopul de a pedepsi, adica pentru ca se dorea impunerea vinovatiei. Intreaga psihologie veche, psihologia vointei, era conditionata de faptul ca initiatorii ei, preotii si conducatorii vechilor comunitati, voiau sa-si creeze dreptul de a pedepsi  – sau voiau sa creeze acest drept pentru D-zeu.

Oamenii erau considerati  „liberi” astfel incat sa poata fi judecati si pedepsiti, astfel incat sa poata deveni vinovati; ca urmare, fiecare act trebuia considerat drept intentionat, iar originea fiecarui act trebuia considerata drept legata de constiinta. (Fr. Nietzsche, Amurgul zeilor)

Adrian-Paul Iliescu, Libertatea

 

LUCRETIU: Determinism si libertate

lucretius      In epoca lui Lucretiu, Roma cunoaste o perioada tulbure (razboiaie civile, dezastre economice…) care prefigureaza caderea Republicii romane (27 i.Hr.). Inspirat de catre maestrul sau Epicur, Lucretiu concepe filosofia ca pe o necesitate cucerita cu pretul unei lupte contra tuturor  formelor de superstitie si gratie unei detasari de vicisitudinile conditiei umane. Opera sa principala, De rerum natura (Despre natura lucrurilor) este un lung poem in sase carti.

Materialism si critica religiilor traditionale

Doua secole dupa Epicur in Grecia, Lucretiu, la Roma, dezvolta naturalismul materialist fondat pe atomism. Cunoasterea  „naturii lucrurilor”  trebuie sa elibereze omul de superstitii si sa-i permita sa traiasca in armonie cu universul. Daca zeii sunt prezentati in mai multe randuri ca himere ale spiritului uman, ateismul lui Lucretiu ramane totusi problematic: Cartea I din De rerum natura incepe totusi printr-un imn inchinat lui Venus, personificarea fiintei geniale a naturii. Filosoful evoca mai departe natura subtila, greu cognoscibila de catre spirit, a fiintelor divine care locuiesc in afara acestei lumi (Cartea a V-a).

Determinism si libertate

Universul este constituit in exclusivitate din corpuri si vid: varietatea lucrurilor nu rezulta decat din diversitatea compunerii elementelor sale. Structura materiei este comparabila cu un limbaj ale carui cuvinte sunt toate construite din aceleasi litere, dar diferit combinate (Cartea I). Eliberata de orice providenta, natura este determinata, insa nu are finalitate. Hazardul si necesitatea sunt singurele legi ale vietii; dar teoria decaderii atomilor, care acorda un loc spontaneitatii – la nivelul corpurilor, ca si la cel al spiritualitatii – furnizeaza fundamentul (materialist) unei filozofii morale a autonomiei (spiritul nu este supus nici unei fatalitati: omul este in mod natural liber).

serenitate

Catre serenitate

Sufletul este format din atomi de dimensiuni foarte mici si mobili ( „subtili”), raspanditi in intregul corp, de care el este idisolubil legat. Senzatia este reprezentata ca un contact intre subiect si emanatiile materiale ale obiectelor („simulacre”). La moarte, sufletul se disperseaza ca si corpul.

In ceea ce priveste morala elaborata de catre Lucretiu, ea ramane foarte apropiata de cea a lui Epicur: inteleptul nu poate cunoaste pacea sufletului decat daca reuseste sa se detaseze de orice pasiune, de orice atasament superficial, ca si de teroarea suscitata de „obligatiile” religioase (Cartea a V-a).

Cartea a V-a prezinta un tablou grandios al evolutiei bazata pe selectia naturala a speciilor. Originea organizarii sociale umane este descrisa cu minutiozitate, de la descoperirea limbajului, a focului, a artelor si pana la pactul social. Ideile lui Lucretiu vor fi reluate in Renastere si vor inspira, in sec. al XVII-lea, pe Gabondi si La Fontaine.

Forma poetica a operei este determinata de subiectul sau (investigatia stiintifica a naturii), dar se pare ca Lucretiu a dorit, asa cum spune chiar el, sa indrepte  „amaraciunea filosofiei cu morala poeziei”.

Mitul lui Sisif

hqdefault

 Zeii il osandisera pe Sisif sa rostogoleasca intruna o stanca pana in varful unui munte, de unde piatra cadea dusa de propria ei greutate. Socotisera cu oarecare dreptate ca nu exista pedeapsa mai crancena decat munca zadarnica si fara speranta.

Daca il credem pe Homer, Sisif era cel mai intelept si cel mai prudent dintre muritori… In legatura cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al infernului, parerile sunt impartite. Mai intai este invinuit ca si-ar fi ingaduit unele libertati fata de zei, carora le-a tradat secretele… Homer ne povesteste, de asemenea, ca Sisif pusese Moartea in lanturi. Pluton n-a putut suporta sa-si vada imparatia pustie si tacuta. L-a trimis pe zeul razboiului, care a scos Moartea din mainile invingatorului sau…

Se intelege fara indoiala ca Sisif este eroul absurd atat prin pasiunile, cat si prin chinul sau. Dispretul fata de zei, ura fata de moarte si dragostea lui pentru viata i-au adus acel supliciu teribil al fiintei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodata terminat. E pretul care trebuie platit pentru pasiunile de pe acest pamant…

Acest mit este tragic pentru ca eroul sau este constient. Intr-adevar, care ar fi chinul lui daca la fiecare pas ar fi imbarbatat de speranta de izbanda ?…

Fricirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi parinte. Ei sunt nedespartiti. Ar fi gresit sa spunem ca fericirea se naste neaparat din din descoperirea absurdului. Se intampla la fel de bine ca sentimentul absurdului sa se nasca din fericire.

sisif

„Socot ca totul e bine”, spune Oedip, si aceste cuvinte sunt sacre. Ele rasuna in universul salbatic si limitat al omului. Ele invata ca totul nu este, n-a fost epuizat. Ele izgonesc din aceasta lume un Dumnezeu care patrunsese in ea o data cu insatisfactia si cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o probema a omului, care trebuie rezolvata intre oameni.

Toata bucuria tacuta a lui Sisif e aici. Destinul sau ii apartine. Stanca lui este lucrul lui. Tot astfel omul absurd, cand isi contempla chinul, face sa amuteasca toti idolii. In universul dintr-o data intors la tacerea sa se inalta miie de voci uimite ale pamantului. Chemari inconstiente si tainice, invitatii ale tuturor chipurilor, iata reversul necesar si pretul victoriei. Nu exista soare fara umbra si trebuie sa cunoastem si noaptea. Omul absurd spune da, si efortul sau nu va inceta niciodata. Daca exista un destin personal, in schimb nu exista destin superior, sau cel putin exista doar unul singur pe care el il socoteste total si vrednic de dispret.

Cat priveste restul, el se stie stapanul zileor sale. In aceea clipa subtila cand omul se apleaca asupra vietii sale, Sisif, intorcandu-se la stanca, contempla acel sir de fapte fara legatura care devine propriul sau destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si in curand pecetluit de moarte. Astfel, incredintat de originea pe deplin omeneasca a tot ce-i omenesc, orb care vrea sa vada si care stie ca noaptea nu are sfarsit, el nu se opreste niciodata. Stanca se rostogoleste inca si acum.

Il las pe Sisif la poalele muntelui. Ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara care ii neaga pe zei si inalta stancile. Si el socoteste ca totul e bine. Acest univers ramas fara de stapan nu-i pare nici steril, nici neinsemnat. Fiecare graunte al acestui munte plin de intuneric alcatuieste o lume. Lupta insasi catre inaltimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit.

(Albert Camus, Mitul lui Sisif)

MACHIAVELLI – Realismul politic. Vitrina cu monstri

Machiavelli   MACHIAVELLI  NICOLAS  (1469 – 1527)

Machiavelli se naste la Florenta, dominata in acea perioada de familia Medici. Acestia sunt izgoniti in 1494 si republica este restabilita. Machiavelli devine secretarul celei de-a doua cancelarii. Nu este deci un om de stat propriu-zis, ci un inalt functionar caruia i se incredinteaza numeroase misiuni, atat locacle cat si internationale. Caderea republicii in 1512, aduce cu sine dizgratia lui Machiavelli. Este condamnat la exil pe mosiile sale din San Casciano, unde isi scrie marile opere politice, intre care in mod special Principele (1516).

Reia in 1526 unele functii oficiale, murind in momentul rastrnarii familiei Medici, cand Republica este din nou proclamata.

SCRIERI PRINCIPALE

– Discurs asupra primei decade a lui Titus Livius (1531, postum)

– Principele  (1532, postum)

REALISMUL POLITIC

Machiavelli respinge maniera traditionala in care filosofia Evului Mediu gandise politicul, el acuzandu-l prin aceasta pe Sfantul Augustin. Acesta din urma facea din stat („Cetatea terestra”), regatul carnii, dominat de pacat, opunandu-i  „Cetatea celesta’. In aceste conditii singura salvare pentru stat era de a se face sustinatorul si sabia auoritatii spirituale, existenta sa avand scopuri exclusiv morale si religioase.

Machiavelli a fost unul dintre primii care au respins aceasta conceptie crestina si au laicizat politicul. Acesta este desacralizat, adus la statutul de instanta profana; el este o institutie pur umana si nu divina. Politicul nu trebuie sa se fondeze pe religie, el capatandu-si astfel autonomie. Machiavelli inverseaza relatiile dintre religie si politica: nu politica se fondeaza pe religie, ci religia devine un mijloc politic printre altele.

CUM SE ACHIZITIONEAZA SI CUM SE PASTREAZA PUTEREA ?

Aceasta este pentru Machiavelli marea problema politica, adica aceea a stabilitaii satului. Laicizarea puterii este astfel insotia de o afirmare a ratiunii: statul este redus la mecanisme de cucerire si de conservare, iar politica la tehnici ce permit guvernarea.

Desacralizand statul, Machiavelli il goleste in acelasi timp de orice substanta morala. In maniera in care omul de stat trebuie sa se ingijeasca de  „mersul lucrurilor”, de macanismele puterii, el nu rebuie sa se preocupe  de o maniera morala careia sa-i supuna viata politica. In fapt, ar fi suficient ca aceasta lege sa fie contrara circumstantelor sau insasi natrii statului, pentru a determina distrugerea acestuia. Machiavelli condamna astfel ferm, in numele  „adevarului efectiv” al relatiilor umane, orice politica fondata pe un proiect moral si mai ales orice reflectie asupra cetatii ideale (Utopia lui Thomas Morus, publicata in 1516, este practic contemporana Principelui).

Oare Machiavelli face apologia imoralitatii in politica ? Nu tocmai. El nu spune ca guvernantii trebuie sa faca rau, sa minta, sa oprime etc., ci ca, in rationamentele si actele lor, ei nu trebuie sa tina cont de consideratii morale. Altfel spus, morala si politica sunt doua domenii dinstincte.

Politica este moralmente neutra: daca pentru a se mentine un stat trebuie sa recurga la crime, acestea trebuie comise; daca nu este nevoie de acestea, ele nu trebuie comise. Preluand limbajul lui Kant, s-ar putea spune ca actiunea politica tine de  „imperativul ipotetic” care subordoneaza actiunea unui scop exterior (pentru Machiavelli, interesul de stat), si nu de  „imperativul categoric”, care cere ca o actiune sa fie necesara prin ea insasi.

vitrina cu monstri

hitler2   HITLER, Auschwitz

stalin-bio        STALIN, Gulag

Pol Pot  POL POT, Exterminarea fizica a poporului cambogian

Ceausescu   CEAUSESCU, Foamete, frig, miile de morti de la Revolutie

Truman   TRUMAN,  Hirosima, Nagasaki

george_w_bush   BUSH, Inchisori secrete, tortura

Kim Jong-un  KIM JONG-un, Terorizarea propriului popor

Basescu  BASESCU, Sclavie si tortura psihotronica

UNITATEA  STATULUI

Se pune intrebarea daca scopul scuza mijloacele. Machiavelli va da un raspuns pozitiv. Dar ce justifica scopul insusi, adica unitatea si stabilitatea statului ?  Oare nu faptul ca acestea sunt in ultima analiza considerate valori absolute ?  „Imi iubesc patria mai mult decat sufletul”, scrie Machiavelli cu cateva luni inaintea mortii.

Machiavelli, care nu si-a ascuns niciodata atasamentul fata de regimul republican, nici admiratia pentru antica Republica romana, poate fi oare considerat ca primul ganditor al unitatii italiene ?  „Machiavelismul” insoteste intr-adevar aceasta speranta investita in stat. Machiavelli considera ca nu exista morala in politica, insa el sustine ca exista o valoare a politicului si a statului  – carora, de o maniera dezinteresata, el a vrut sa le consacre propria viata. Tocmai pentru ca aceasta valoare este considerata superioara, omul de stat trebuie sa stie sa-i sacrifice o data cu interesele sale personale si punctul de vedere moral.

Realismul politic al lui Machiavelli se sprijina pe o perspectiva asupra omului si pe o conceptie asupra istoriei.

In primul rand, o perspectiva asupra omului: oamenii sunt rai, adica inconstanti si lipsiti de ratiune, incapabili de a-si respecta angajamentele. Daca ei ar fi responsabili, ar fi posibila o guvernare doar prin legi, adica umana. Dar pentru ca ei nu sunt responsabili, printul trebuie sa fie  „fiara”, sa fie puternic ca leul si siret ca vulpea.

In ceea ce priveste conceptia despre istorie, Machiavelli o imprumuta de la Platon (Cartea a VIII-a din Republica): regimurile politice sunt supuse unor cicluri. Aceasta reprezentare ciclica a istoriei si ideea ca natura umana este invariabila marcheaza lectura pasionanta a istoriei antice pe care Machiavelli o propune pentru a incerca clasificarea si ilustrarea politicii prezente.

SPINOZA – Libertatea de expresie

SPINOZA 11

Spinoza s-a nascut intr-o familie de evrei portughezi emigrati in Olanda in secolul alXVI-lea, urmeaza cursurile scolii talmudice din Amsterdam si isi continua instructia liber, lucrand in acelasi timp in cadrul negotului pe care-l facea tatal sau. Spinoza frecventeaza cercurile crestin liberalilor si ale liber cugetatorilor. In 1656 este excomunicat din Sinagoga si trebuie sa-si castige viata slefuind lentile de ochelari.  Puternic atacat dupa 1670 de catre mediile religioase din cauza aparitiei lucrarii sale Tratat teologico-politic, traieste izolat, inconjurat de cativa prieteni, mai ales dupa caderea violenta a Republicii, in 1672. In 1678, lucrarile sale postume sunt interzise, ele fiind  „profane, atee si blasfemiatoare”.

LIBERTATEA DE EXPRESIE

In lucrarea sa Tratat teologico-politic, Spinoza traseaza cu fermitate fundamentele unui stat democratic si laic. Aceasta laicitate nu trebuie totusi inteleasa ca negarea, refuzul recunoasterii credintelor religioase. Pornind de la acceptarea valorilor fundamentale de caritate si dreptate, statul va lasa cale libera (pastrand totusi un drept de control) opiniilor particulare, dogmelor si practicilor diferitelor confesiuni. Aceasta lucrare este un autentic tratat de toleranta, in care adeziunea la stat se obtine pe baza recunoasterii pluralitatii convingerilor.

„Daca nimeni nu-si poate abandona libertatea de a judeca si de a gandi ceea ce vrea, daca dimpotriva, fiecare este stapan asupra propriilor reflectii, printr-un drept superior conferit de Natura, atunci, in cadrul statului, nu se va putea incerca niciodata, decat cel mult cu un rezultat dezastruos, sa se impuna ca oamenii cu opinii atat de diverse si de contrarii sa se exprime totusi potrivit decretelor puterii suverane. Cum judecata libera a oamenilor este extrem de diversa si fiecare crede ca stie totul, si cum este imposibil ca toti sa gandeasca absolut acelasi lucru si sa vorbeasca intr-un singur glas, ei nu vor putea trai in pace daca n-ar renunta fiecare la dreptul de a actiona potrivit perceptelor gandirii sale.

Astfel, individul renunta numai la dreptul de a actiona potrivit propriilor decizii, si nu si la dreptul de a rationa si a judeca; in consecinta, nimeni nu poate actiona, fara a pune in pericol puterea suverana, impotriva deciziilor acesteia, insa oricine poate gandi si judeca, si in consecinta se poate exprima, cu conditia totusi ca el sa se multumeasca sa vorbeasca si sa invete pe altii, sustinandu-si opiniile numai prin intermediul Ratiunii, fara a introduce prin siretenie, furie si ura, vreo masura contrara statului, care n-ar proveni decat din autoritatea propriei vointe.” ( Spinoza, Tratat teologico-politic)

LIbertate2

Pentru Spinoza, terorismul ideologic al statului, pretentia sa de a reglementa ceea ce trebuie sa gandim este in acelasi timp nedreapta, periculoasa si inutila.Nedreapta: el repune in cauza dreptul oamenilor de a nu adopta opinii decat dupa un examen liber. Periculoasa: statul devine in mod inevitabil, prin acest abuz de putere, obiectul unei uri populare, care se poate declansa in orice moment impotriva lui. Inutila: se pot controla foarte bine declaratiile indivizilor, insa in nici un caz gandurile pe care si le formeaza in forul lor interior.

Insa, daca statul recunoaste dreptul fiecaruia de a se supune si de a gandi ceea ce vrea, aceasta nu inseamna in nici un caz ca el recunoaste dreptul fiecaruia de a actiona asa cum crede.Diversitatea de opinii ar genera, daca ar fi urmata, in cazul in care nu am dispune de o instanta superioara de decizie, incoerenta si anarhie in actiune. Statul, desi trebuie sa garanteze fiecaruia dreptul de a spune ceea ce crede despre legi, trebuie sa se asigure de obedienta tuturor: aceasta este adevarata masura a puterii sale.

LIBERTATE SI NECESITATE

Simt ca vreau un lucru si mi se intampla ca nu pot nici macar sa-mi explic pentru ce il vreau. Fac o anumita alegere in viata si imi este foare greu sa o explic ulterior. In anumite situatii ezit mult timp inainte de a lua o decizie tocmai datorita absentei determinatiilor obiective ale vointei mele. In acest sens, libertatea umana a fost opusa necesitatilor legilor naturii: in timp ce fiecare miscare din natura este strict reglata de legi imuabile, omul, in ceea ce-l priveste, are puterea de a se decide pornind de la nimic, de a comite acte total gratuite. Spinoza va incerca sa arate cat de iluzorie se dovedeste maretia libertatii umane.

„Eu numesc liber un lucru care este si actioneaza numai prin necesitatea naturii sale; iar constrans, un lucru care este determinat de catre un altul sa existe si sa actioneze de o anumita maniera determinata.

Pentru a face clara si inteligibila aceasta afirmatie, sa concepem un lucru simplu: de exemplu, o piatra primeste de la o cauza exterioara care o propulseaza o anumita cantitate de miscare, iar daca impulsul datorat cauzei exterioare inceteaza, ea va continua sa se miste cu necesitate. Aceasta persistenta a miscarii este o constrangere, nu pentru ca este necesara, ci pentru ca ea trebuie definita prin impulsul unei cauze exterioare.

Sa presupunem acum ca piatra, in timp ce continua sa se miste, gandeste si crede ca face un efort, atat cat poate, pentru a se misca. Cu siguranta, aceasta piatra, pentru ca nu constientizeaza decat propriul efort si pentru ca nu este in nici un caz indiferenta, va crede ca este foarte libera si ca nu persevereaza in miscarea sa decat pentru ca vrea.

libertate

Aceasta este libertatea umana, pe care toti se lauda ca o poseda si care consta doar in aceea ca oamenii sunt constienti de dorintele lor si ignora cauzele care le determina. Un copil crede ca apetitul sau pentru lapte este liber, iar un tanar iritat vrea sa se razbune.Un betiv crede ca spune prin simpla decizie a sufletului sau ceea ce, dupa aceea, revenind la sobrietate, ar dori sa nu fi spus. Tot asa, un individ care delireaza, care vorbeste vrute si nevrute, si multi altii din acelasi aluat cred ca actioneaza potrivit unor decizii libere ale sufletului lor si nu ca sunt constransi la un anumit tip de actiune.” (Spinoza, Scrisoarea 58)

Pentru Spinoza, contrariul libertatii nu este necesitatea, ci constrangerea. Constrangerea trimite la determinatii exterioare care obliga la actiune, iar libertatea trimite la cele care depind numai de natura proprie. Astfel, nu trebuie spus ca un act liber este un act lipsit de ratiune, ci un act ale carui ratiuni provin numai de la persoana mea, fara a trebui sa recurg la alte cauze. De aceea, nu vom mai opune libertatea si necesitatea, ci necesitatea exterioara (constrangerea) si necesitatea interna (libertatea).

Pretinsa libertate a vointei este deci pur imaginar. Absenta motivelor obiective ale unei actiuni nu trimite astfel la prezenta pozitiva a libertatii in noi, ci la ignorarea cauzelor care ne determina: avem constiinta unei dorinte, fara a cunoaste aceastadorinta. Totusi, pentru ca nu cunoastem ratiunile actelor noastre, nu actionam lipsit de ratiune, ci avem iluzia de a actiona liber.

PLATON – Mitul pesterii

PLATON 1   Avandu-si originea intr-o familie nobila ateniana, in copilaria sa Platon este martorul prabusirii Atenei dupa razboiul peloponesiac si a tiraniei celor treizeci care a urmat caderii regimului democratic. La 20 de ani il intalneste pe Socrate si, sub influienta acestuia, alege calea speculatiei filozofice.

De trei ori Platon incearca in Sicilia, in preajma tiranilor Denis din Siracuza si Denis cel Tanar, o forma corecta de guvernare, tentative ce se soldeaza cu trei esecuri. La intoarcerea din prima sa calatorie in Sicilia intemeiaza Academia. Nucleu al opozitiei intelectuale fata de democratia ateniana, Academia va dura pana in secolul al VI-lea d.Cr. Platon a murit la Atena, la varsta de 80 de ani.

M I T U L   P E S T E R I I

Ne aflam in fata unei  „alegorii”, ceea ce inseamna ca nici un element din expunerea propusa nu este gratuit, ci face trimitere intotdeauna la o semnificatie abstracta. Prin urmare, pentru a intelege istoria care ne este prezentata, trebuie s-o descifram, s-o interpretam: toata aceasta aventura care implica privirea si vederea isi va gasi traducerea in termeni de operatii de cunoastere. Prin acest model de educatie filosofica, Platon invata sufletul care este mijlocul pentru a descoperi adevarurile superioare.

„SOCRATE: Mai departe -am zis- asemuieste firea noastra in privinta educatiei si a lipsei de educatie cu urmatoarea intamplare: iata mai multi oameni aflati intr-o incapere subpamanteana, ca intr-o pestera, al carei drum de intrare da spre lumina, drum lung fata de lungimea intregului pesterii. In aceasta incapere ei se gasesc, inca din copilarie, cu picioarele si grumazurile legate, astfel incat trebuie sa stea locului si sa priveasca doar inainte, fara sa poata sa-si intoarca capetele din pricina legaturilor. Lumina le vine de sus si de departe, de la un foc aprins inapoia lor; iar intre foc si oamenii legati, este un drum asezat mai sus, de-a lungul caruia, iata, e zidit un mic perete, asa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra caruia isi arata si scamatoriile.

GLAUCON: Vad – spuse el.

SOCRATE:… mai incearca sa vezi si ca, de-a lungul acestui perete, niste oameni poarta felurite obiecte care depasesc in inaltime zidul, mai poarta si statui de oameni, ca si alte fapturi de piatra sau lemn, lucrate in chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poarta, unii, cum e si firesc, scot sunete, altii pastreaza tacerea.

GLAUCON: Ciudata imagine si ciudati sunt oamenii legati !

SOCRATE: Sunt asemanatori noua -am spus. Caci crezi ca astfel de oameni au vazut mai intai, din ei insisi, cat si din sotii lor, altceva din umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor ?

GLAUCON: Cum ar putea vedea altceva – spuse el – daca intreaga viata sunt siliti sa-si tina capetele nemiscate ?

SOCRATE: Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate ? Oare nu tot acelasi lucru ?

GLAUCON: Bun, si ?

SOCRATE: Iar daca ei ar fi in stare sa stea de vorba unii cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste umbre, pe care le vad, ei numesc realitatea ?

GLAUCON: Necesar. […]

complexul-de-pesteri-diros

SOCRATE: Priveste acum in ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanturi si vindecarea de lipsa lor de minte, daca asa ceva le-ar sta in fire: atunci cand vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat si silit, deodata, sa se ridice, sa-si roteasca grumazul, sa umble si sa priveasca spre lumina, facand el toate acestea, ar resimti tot felul de dureri, iar din pricina stralucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale caror umbre le vazuse mai inainte: ii vezi ca ar zice, daca cineva le-ar spune ca ceea ce vazusera mai inainte erau desertaciuni, dar ca acum se afla mai aproape de ceea-ce-este si ca, intorsi catre ceea-ce-este in mai mare masura, vad mai conform cu adevarul ?

In plus, aratandu-i-l pe fiecare din obiectele purtate, l-ar sili pe unul dintre ei, prin intrebari, sa raspunda ce anume este lucrul respectiv ? Nu crezi ca el s-ar afla in incurcatura si ca ar putea socoti ca cele vazute mai inainte erau mai adevarate decat cele vazute acum ? […]

SOCRATE: Dar daca cineva l-ar smulge cu forta din locuinta aceasta, ducandu-l pe un suis, nedandu-i drumul pana ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi si nu s-ar mania ca este tras ? Iar cand ar iesi la soare, nu i s-ar umple ochii de stralucire, astfel incat nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate ?

GLAUCON: N-ar putea, cel putin indata, sa le vada ! -grai el.[…]

SOCRATE: Cred ca ar avea nevoie de obisnuinta, daca ar fi ca el sa vada lumina cea de sus. […] La urma el ar privi soarele […] asa cum este, pe el insusi, in locul sau propriu.

GLAUCON: Necesar. […]

SOCRATE: Iata, draga Glaucon – am spus eu – imaginea care trebuie in intregime pusa in legatura cu cele zise mai inainte: domeniul deschis vederii este asemanator cu locuinta-inchisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar daca ai socoti urcusul si contemplarea lumii de sus ca reprezentand suisul sufletului catre locul inteligibilului. […]  Opiniile mele insa acestea sunt, anume ca in domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, ca ea este anevoie de vazut, dar ca, odata vazuta, ea trebuie conceputa ca fiind pricina pentru tot ce-i drept si frumos; ea zamisleste in domeniul vizibil lumina si pe demonul acesteia, iar in domeniul inteligibil chiar ea domneste, producand adevar si intelect.”

(Platon, Republica)