Liberul arbitru

Saibin Balasa – Libertate in acvariu

Contradictia dintre existenta unor constrangeri de neocolit, impuse de autoritatea divina, si libertatea umana – contradictie rezolvata de stoici prin apelul la stapanirea dorintelor si la evitarea conflictului dintre acestea si necesitatea celor dictate de zei sau destin -, va ramane o problema si pentru gandirea filosofica a epocilor urmatoare. Crestinismul va avea si el de infruntat aceasta problema. Pe de alta parte, acceptand autoritatea divina  – adica atotputernicia lui D-zeu – gandirea crestina accentua asupra constrangerilor carora oamenii trebuie sa se supuna. Totusi, ea nu putea sa nu recunoasca acestora un anumit grad de libertate, caci daca omul nu ar fi cat de putin liber, tot ceea ce face el fiind dictat de D-zeu, atunci el nu ar mai putea fi facut raspunzator de faptele sale. Chiar faptele rele comise de oameni ar fi rezultatul dictatului divin, ceea ce este de doua ori inacceptabil. O data, pentru ca este de neconceput ca D-zeu sa fie izvorul raului in lume, n-ar mai avea nici un sens: de vreme ce nu omul hotaraste ceea ce va face, la ce bun sa i se spuna mereu ce este bine, ce trebuie sa faca si cum trebuie sa se comporte ?

D-zeu si raspunderea omeneasca

Fireste, nimeni nu va putea nega ca ideea existentei unui D-zeu personal atotputernic, drept si bun, care poate oferi omului consolare, ajutor si calauza; totodata, gratie simplitatii sale, ea este accesibila si spiritelor celor mai neevoluate.

Pe de alta parte, aceasta idee sufera de carente decisive, care au fost dureros resimtite chiar de la inceputul istoriei. Este vorba de faptul ca, daca aceasta fiinta este atotputernica, atunci tot ce se petrece in lume, inclusiv orice actiune umana, orice gand uman, orice sentiment si orice aspiratie umana sunt de asemenea opera ei; cum ne-ar mai putea trece prin cap, in acest caz, sa-i facem pe oameni raspunzatori pentru faptele si gandurile lor in fata unei asemenea fiinte atotputernice ? Dand pedepse si recompense, ea ar pronunta, intr-o anumita masura, verdicte privitor la propriile sale fapte. Cum s-ar impaca aceasta cu bunatatea si dreptatea ce i se atribuie ? (A. Einstein, Stiinta si religie)

Incercand sa raspunda la intrebari similare, crestinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru. Conform acesteia, D-zeu nu numai ca l-a creat pe om, asa cum a creat intreaga lume, dar l-a si inzestrat cu liber arbitru (capacitatea de a alege intre bine si rau, capacitatea de a se conduce singur) si cu ratiune – insusiri pe care restul fiintelor din univers nu le au. Cum remarca Toma din Aquino,  „omul inzestrat cu liber arbitru, altfel sfaturile, indemnurile, poruncile, interzicerile, rasplata si pedeapsa ar fi in van”.

Numai obiectele neinsufletite si fiintele lipsite de ratiune sunt conduse de constrangerile impuse de porunca divina; omului insa D-zeu nu-i porunceste, nu-i dicteaza tot ceea ce trebuie sa faca, ci doar ii daruieste sfaturi si indemnuri. In viziunea crestina, raportul dintre om si D-zeu nu mai este un raport asemanator celui dintre sclav si stapan, ci unul asemanator celui dintre fiu si parinte.

Plin de dragostea parinteasca, D-zeu il sfatuieste si indeamna pe om, fara a-l obliga, sa faca ceea ce trebuie sa faca. Aceasta nu inseamna ca n-ar putea sa-l oblige; fiind atotputernic si atotstiutor, D-zeu – Tatal are forta de a-l determina pe om sa mearga totdeauna pe drumul cel bun. Daca insa ar folosi-o, el ar face din om o simpla unealta a vointei sale, rapindu-i orice sansa de a cauta si descoperi binele,  de a se feri de rau, de a progresa moral si de a-si afirma calitatile si posibilitatile. Or, D-zeu nu vrea sa-l coboare astfel pe om la nivelul celorlalte vietuitoare; el tine sa-i ofere acestuia marea sansa de a arata cine este, ce vrea cu adevarat si ce poate face in realitate, precum si ce poate deveni, de ce progrese este capabil.

Ca urmare, doctrina liberului arbitru, departe de reprezenta contradictia dintre libertatea umana si atotputernicia divina, ilustreaza armonia dintre cea dintai si generozitatea, bunatatea divina, iubirea parinteasca a divinitatii pentru om.

Omul si Dumnezeu

Toate celelalte fiinte se supun poruncii divine ca unei necesitati. Sa luam de exemplu cerul: el respecta porunca stapanului sau si nu se deplaseaza niciodata de la locul desemnat lui; apoi Soarele: el savarseste miscarea fixata lui, nu se abate de la drumul sau, ci se supune stapanului sau dintr-un fel de necesitate. Pamantul, la fel, este supus legilor care i-au fost fixate. In felul acesta si celelalte creaturi se supun in mod necesar creatorului lor. Nici una dintre ele nu poate face altceva decat lucrarea pentru care a fost creata.

Din aceasta cauza, noi ne laudam ca se supun stapanului lor si nici una dintre ele nu spera intr-un viitor mai bun, pentru ca n-a respectat, impotriva vointei ei, poruncile. Omul insa a primit puterea de a-si stapani firea si a se supune cui ii place. Eu zic ca acest dar i-a fost oferit omului in vederea obtinerii unor daruri si mai mari, anume pentru a se face vrednic sa primeasca din partea lui D-zeu ceva in plus fata de ceea ce are acum.

Caci omul – zic eu – n-a fost facut asa in detrimentul sau, ci in vederea unor daruri si mai mari. aceasta este urmarea supunerii sale. Daca ar fi fost creat asemenea elementelor sau fiintelor care slujesc lui D-zeu in virtutea necesitatii, el n-ar fi putut primi rasplata meritata de propria sa alegere, ci ar fi fost ca un instrument in mana creatorului… ar fi primit pentru faptele sale reprosuri pe nedrept, pentru ca in realitate altcineva ar fi fost autorul lor.

Omul n-ar fi tintit ceva mai bun pentru ca n-ar fi cunoscut nimic altceva in afara rostului firesc al existentei sale. Prin urmare, eu zic ca D-zeu, vrand sa cinsteasca pe om, l-a inzestrat cu facultatea de a cunoaste bunurile superioare si de a putea face ce vrea, apoi l-a indemnat sa savarseasca binele fara sa-l lipseasca de liberul arbitru, ci numai indicandu-i aceasta cale.  Desi a primit indemnul si chiar porunca lui D-zeu sa faca binele, el poate sa faca ceea ce vrea.

Pentru ca D-zeu n-a facut darul sau  – ce consta in nestricaciunea vesnica –  in chip arbitrar. Daca acela care primea acest dar nu ar fi avut atat posibilitatea de a se supune poruncii lui D-zeu, cat si pe aceea de a nu i se supune, darul divin nu ar mai fi fost facut corect pentru ca n-ar mai fi rasplatit un merit. Ce deosebire ar mai fi intre fapte daca omul n-ar avea posibilitatea sa faca atat binele, cat si raul ?

Eu zic ca omul s-a nascut liber, ca raul n-a preexistat si ca omul n-a primit de la acesta puterea de a savarsi rele. Omul a avut de la inceput puterea de a se supune sau nu voii lui D-zeu. Aceasta putere se numea liberul arbitru. (Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru)

Nu exista destin

Cei care afirma ca omul nu este liber si zic ca este condus de legile implacabile ale destinului se fac vinovati fata de D-zeu Insusi, pe care-L considera autorul relelor venite peste oameni. Caci daca El conduce miscarea stelelor si carmuieste intreg universul, iar stelele, in virtutea unei puteri deosebite, antreneaza pe oameni atat la bine cat si la rau, inseamna ca D-zeu este autorul si cauza relelor. Dar D-zeu nu poate fi cauza raului nimanui. Prin urmare, nu exista destin. (Metodiu de Olimp, Banchetul)

Liberul arbitru si culpabilizarea

Azi nu mai avem nici o mila pentru conceptul de  „liber arbitru”: stim prea bine ce este el de fapt  – cel mai ticalos dintre toate artificiile teologilor, menit sa faca omenirea  „raspunzatoare” in sensul lor, adica dependenta de ei. Aici eu nu fac altceva decat sa furnizez psihologia oricarei actiuni de a  „face raspunzator”.

Oriunde se cauta responsabilitati, ceea ce actioneaza este de obicei instinctul de a vrea sa judeci si sa pedepsesti  (…);  doctrina liberului arbitru a fost inventata in esenta pentru scopul de a pedepsi, adica pentru ca se dorea impunerea vinovatiei. Intreaga psihologie veche, psihologia vointei, era conditionata de faptul ca initiatorii ei, preotii si conducatorii vechilor comunitati, voiau sa-si creeze dreptul de a pedepsi  – sau voiau sa creeze acest drept pentru D-zeu.

Oamenii erau considerati  „liberi” astfel incat sa poata fi judecati si pedepsiti, astfel incat sa poata deveni vinovati; ca urmare, fiecare act trebuia considerat drept intentionat, iar originea fiecarui act trebuia considerata drept legata de constiinta. (Fr. Nietzsche, Amurgul zeilor)

Adrian-Paul Iliescu, Libertatea